se facea ca eram in vie cu tata, mergeam cu masina la focşani. nu stiu de ce am ales drumul prin vii, in dreapta se vedea Magura Vrancei in stanga şesul.

mergeam incet. din fata a aparut un ren, o femeie-ren. am recunoscut-o (era o veche cunostinta) si am invitat-o in masina. cand a intrat in masina s-a transformat in om. ciudat, pentru ca afara era ren. am intrebat-o unde merge. mi-a zis ca la Focşani. stateam amandoi in spate, tata conducea, iar in dreapta era Magura Vrancei.

dupa cateva sute de metri a mai aparut un ren. l-am recunoscut in persoana lui pe prietenul ei. el chiar era un ren ren. avea coarne, copite, urechi clapauge, nas negru zemos. l-am invitat in masina, insa nu a incaput din pricina coarnelor. spre deosebire de ea, el nu s-a transformat in om. nici macar nu putea vorbi. era un ren ren. mi s-a parut ciudat.

am continuat drumul, tata conducea, eu si cu rena eram pe bancheta din spate, in dreapta se vedea Magura Vrancei, Focşaniul aparea cetos in zare si simteam o senzatie acuta de fericire.

apoi m-am trezit. un vis ciudat din care nu-mi amintesc culoarea viei, dar imi amintesc cat de frumosi sunt renii!

prima oara i-a reusit cand era in ciresul din curte, la tara la bunici. a fost surprins asa ca a mai incercat. nimic. toata ziua s-a scremut sa-i iasa din nou. nimic.

a doua oara i s-a intamplat cand juca lapte-gros. era dedesubt si cel mai mare din clasa a sarit chiar pe spatele lui. atunci s-a auzit un şuierat scurt iar colegul din spate l-a inghiontit. s-a rusinat.

a treia oara a fost cand se uita la televizor la o emisiune comica si ca in povesti, a treia oara a fost si momentul descatusarii: a reusit sa controleze acest mecanism incredibil, a reusit sa-si controleze fluieratul din buric.

din cate se stie, era singurul om care fluiera din buric. de fapt, nu fluiera, ci reusea sa cante melodii intregi.

gloria a urmat de la sine: mai intai a fost un reporter de la un tabloid care era in cautarea senzationalului, articolul a trezit interesul lumii asupra acestui miracol, apoi au fost interviurile la radio si televiziune, mari impresari i-au propus sa lanseze un album si sa inceapa un turneu mondial.

sala era arhiplina. domnii la frac stateau seriosi agatati de papioane, iar doamnele erau ascunse in spatele pudrei. totul era incremenit ca intr-un insectar.

canta flautul fermecat prin gaura impecabila din camasa de matase neagra. microfonul statea pufos in dreptul buricului. avea un zambet intelept pe fata, stia ca el e singurul care stie. sunetul buricului era cand grav, cand strengar, doar zambetul ramanea de neclintit. era supranumit noul Pan, Gheorghe Zamfir a fost aruncat la gunoi ca o carpa folosita....

insa finalul povestii e unul trist: buricul s-a sinucis, n-a suportat gloria, a inceput sa se drogheze din ce in ce mai mult, a devenit depresiv, ce sa mai: scenarul clasic. ziarele au titrat pe prima pagina: "Un mare buric s-a stins din viata".

se spune ca lumea nu a mai fost la fel dupa.

mereu am vrut sa stiu ce se intampla dupa sfarsitul povestilor. am aflat ca personajele vor trai fericite pana la adanci batraneti, ori acest lucru in sine este nemaipomenit! e chintesenta: a trai fericit pana la adanci batraneti e mai spectaculos decat povestea in sine.

pentru ca povestea la un moment dat am trait-o cu totii, in adolescenta, in copilarie, candva s-a intamplat... dar dupa, dupa ce e?

mi-e creierul uns cu ulei, cupidon a innebunit si s-a sinucis cu arcul, de sub pamant imi zambesc stramosii, iar eu stau si ma uit de sus la ei si nu inteleg farmecul discret al vietii.