Wednesday, June 18, 2025

Despre vot și idolatrie: contra-teologia democrației liberale

Moralitatea e domeniul lui Dumnezeu, nu al cezarului.

Asta e linia de demarcație pe care lumea modernă a șters-o cu nonșalanță, înlocuind altarul cu urna de vot, slujba cu turul doi, părintele duhovnicesc cu analistul politic. Votul a fost rebranduit ca act moral. „Fii responsabil! Votează!” – adică: „fii bun, fii drept, alege Binele!”. Dar cum se traduce acest bine? În programe de guvernare? În figuri „responsabile”? Nu. Se traduce în imaginea marketată a „celui mai mic rău” – o alegere între două povesti moralizatoare ambalate ideologic.

Dar votul nu este — și nu trebuie să fie — un ritual despre Bine și Rău. Votul este, în cel mai cinstit caz, o alegere tehnică. O evaluare rece: „Care dintre acești oameni administrează mai bine banul public?” Nici mai mult, nici mai puțin. Să faci din vot un sacrament echivalează cu idolatrie. Pentru că atunci când transformi ritualul secular într-o formă de devoțiune morală, nu mai votezi un om, ci alegi o doctrină pseudo-divină. Îl votezi pe „cel bun”, împotriva „celui rău”. Asta nu mai e democrație. E teologie falsificată.

Democrația liberală s-a instalat ca un sistem religios deghizat. Are dogme (drepturile, toleranța, progresul), are ritualuri (alegeri, campanii, proteste cu hashtag), are sfinți și martiri (disidenții validați), are și un iad – „iliberalismul”, „extremismul”, „absenteismul”. Iar statul? Statul e noua biserică. Nu îți cere sufletul, dar îți cere „conștiința civică”. Te cheamă nu la mântuire, ci la „implicare”. Și dacă nu răspunzi, ești vinovat. Un eretic al cetății.

Dar Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru nu ca să-l irosim în loialități false, ci ca să discernem. Să vedem când ni se cere închinare nu în fața Binelui, ci în fața unei povesti politice. Liberul arbitru nu e obligația de a participa la vot, ci libertatea de a decide când și dacă un asemenea ritual are sens. Nu votul e sfânt. Sfânt e discernământul.

Eu nu vreau să votez în contextul în care democrația e vândută ca un sistem moral absolut. Am deja un sistem moral. Se numește credință. Ortodoxă. Nu caut un altul. Nu simt nevoia să înlocuiesc Biserica cu Parlamentul, nici altarul cu buletinul de vot.

Adevărul ni s-a revelat deja. Prin istorie, prin suferință, prin greșeli. Dumnezeu ne-a arătat cum arată Răul și cum arată Binele – nu în teorie, ci în viața trăită, în episoadele grele prin care am trecut ca oameni și ca popor. Nu putem cunoaște Binele apriori. Cine pretinde că știe ce e Bine și ce e Rău înainte de a vedea urmările, trăiește o fantezie de putere. Geneza o spune limpede: păcatul originar este această iluzie a omului că poate decide el, în locul lui Dumnezeu, ce e Bine și ce e Rău.

Asta e originea tuturor ismelor – comunismul, nazismul, progresismul militant. Toate sunt sisteme care au confundat ideologia cu revelația. Care au pus morala în slujba politicului. Care au inventat o Biserică fără Dumnezeu.

Eu nu pot să votez o poveste politică marketată ca fiind despre mântuire civică. Aș trăda ceva mai adânc decât un contract social. L-aș trăda pe Dumnezeu. Am să votez când am să văd un om care nu vrea să se joace de-a salvatorul. Când am să văd un cezar onest, care nu cere închinare, ci oferă pricepere. Care nu vrea să construiască un Stat-biserică, ci să dărâme idolul acestui sistem care moralizează politica.

Pentru că nu politica ne salvează. Ci Adevărul. Iar Adevărul nu iese niciodată din urnă, ci din Biserica.


Radicalizarea sistemelor politice democratice

La un nivel de baza, esenta oricarei doctrine de stanga este sa corecteze prezentul deficitar cu reguli/policiti noi ce isi propun noi moduri pentru interactiunile sociale si economice. Acesta este motivul pentru care stanga este normal sa fie vazuta ca un factor de progres, ce isi propune mereu sa imbunatateasca lumea. E ca un fel de acceleratie pentru masina sociala umana. Ideal e ca acceleratia sa nu fie apasata prea tare, pt ca viteza, stim cu totii, ne poate ucide. Stanga este asociata cu revolutia, este proactiva si isi doreste schimbari fundamentale ale regulilor curente. Adeptii stangii sunt de obicei intelectualii, oamenii care obtin fericirea din a rezolva diverse probleme conceptuale. Cand problemele conceptuale cu care opereaza sunt foarte dificile (ex. suferinta lumii), unii intelectuali se avanta in excursii metafizice direct in miezul lucrurilor. Ei realizeaza ca "eroarea" este undeva adanc inradacinata in sistemul curent, prin urmare propunerile lor invariabil duc catre "rescrierea" completa a setului curent de reguli. Dorinta e sa se renunte la regulile curente pentru a imbratisa un nou mod de operare, tinzand catre un Eveniment Social Critic numit Revolutie.

De cealalta parte, politicile conservatoare sunt reactive, pleaca de la ideea ca prezentul e deficitar tocmai din cauza regulilor noi propuse de stanga, reguli ce nu au fost suficient testate. Conservatorii nu se opun oricarei schimbari propusa de stanga, dar cu siguranta ca viteza la care isi propun sa faca aceste schimbari este mult mai mica. Modul lor de a corecta prezentul este sa anuleze politicile noi deficitare, si sa se intoarca la ultimele reguli care s-au dovedit functionale in trecut. Conservatorismul e un fel de frana pentru masina sociala umana si desigur ca ideal e ca frana sa nu fie apasata prea tare, pt ca oprind miscarea, nu vei mai ajunge niciodata la destinatia propusa. Dreapta este asociata cu reactiunea, pentru ca este reactiva impotriva schimbarilor fundamentale ale regulilor curente. Adeptii dreptei sunt de obicei oamenii practici, care obtin fericirea din a rezolva diverse probleme practice. Cand problemele practice cu care opereaza sunt dificile, conservatorii tind ori sa devina inventivi, ori se resemneaza si accepta faptul ca problema va ramane acolo. Conservatorii accepta nedreptatile mai usor, insa cand problemele devin din ce in ce mai multe, conservatorii tind sa reactioneze si vor da vina pe un sistem care nu-i mai lasa sa-si vada de viata lor. Reactiunea duce catre Evenimentul Social numit Restauratie.

Idealul e ca masina sociala sa mearga cu o viteza regulamentara. Acceleratia stangii sa nu fie apasata prea tare, frana dreptei sa nu fie bruscata. Aceasta este o societate echilibrata, cu politici standard de centru-stanga si de centru-dreapta.

O data cu dezvoltarea tehnologica, inevitabil societatile moderne dezvoltate tind sa fie ademenite de ideile stangii si ajung sa isi aleaga lideri care le promit schimbari mari si o viata mai buna. Politicienii de stanga si sustinatorii lor au mereu argumentul ca tehnologia si dezvoltarea sunt reale si pot duce la o lume fundamental mai buna, cu conditia insa sa acceptam regulile propuse de ei. Soferul promite ca stie ce face, masina poate merge mai repede, nu avem niciun motiv sa ne fie teama de viteza. Societatea se uita la ei cu incredere si nerabdare pentru lucrurile minunate ce se vor revela la destinatie. Inca putin, inca putin, vom ajunge acolo. Destinatia e aproape, trebuie doar sa apasam acceleratia mai puternic ca sa ajungem mai repede. Ce se intampla insa este ca desi regulile sociale incep sa fie schimbate intr-un ritm mai alert, bunastarea populatiei stagneaza, iar promisiunile intarzie sa se materializeze. De ce: pe de-o parte pentru ca exista problema coruptiei ,  pe de alta si pentru ca schimbarile propuse poate ca nu sunt cu adevarat atat de bune pe cat s-a crezut initial. In acest moment intervine supararea populatiei, iar in sistemele democratice aceasta suparare (nu frustrare) se manifesta prin vot. Un semn ca supararea populatiei tinde spre frustrare este aparitia miscarilor de strada. 

Desigur ca de aici lucrurile incep sa se complice, motivul principal fiind ca liderii politici/societatii continua sa nu isi asume esecurile. Neasumarea este practic rezultatul lipsei de cooperare intre liderii societatii. Aceasta deficienta este descrisa in teoria jocurilor prin Dilema Prizonierului - partidele jucand rolul prizonierilor, societatea jucand rolul procurorului/arbitrului ce pedepseste prin vot faptele liderilor slabi. Strategia optima ar fi ca ambii prizonieri sa coopereze si sa-si recunoasca vina in fata societatii, dar acest lucru nu poate fi atins pentru simplul motiv ca grupurile sunt intr-o constanta competitie pentru putere. In timp, se va ajunge la Evenimentul Social Critic - fie el Revolutie sau Restauratie - in functie de care tabara va castiga la final. Secventa temporala este urmatoarea:

  1. Perioada Cooperanta sau Oligarhica - aceasta perioada este cea in care partidele politice vor coopera pe ascuns, in spatele scenei, pentru a acumula resurse si putere. si vor ascunde problemele reale sociale fata de populatie. Mimeaza cooperarea, in schimbul puterii.
  2. Perioada Conflictuala sau Radicala - se ajunge in aceasta situatie atunci cand partidele vor incepe sa se acuze din ce in ce mai dur si vor promite din ce in ce mai multe.

Ca o nota: societatile democratice tind constant spre oligarhie, Aristotel a constatat acest aspect in Antichitate. O modalitate de a frana tendinta democratiei spre oligarhie a fost introducerea conceptului de democratie constitutionala ce practic consolideaza drepturile unei clase de mijloc in raport cu Statul. In orice caz, chiar daca s-ar putea crede ca exista sisteme politice stabile, istoria ne invata ca singura constanta a umanitatii este schimbarea. 

In anumite perioade istorice, de obicei cele marcate de bunastare, sistemele democratice tind catre oligarhie. Partidele politice coopereaza sub aparentele unei democratii functionale. Pe masura ce problemele ascunse devin din ce in ce mai costisitoare pentru populatie, si nivelul de frustrare creste, poate incepe perioada conflictuala. In societatile democratice noi, mai putin dezvoltate din punct de vedere al spiritului civic, exista posibilitatea ca sa ramana blocate intr-o perioada lunga oligarhica, ce presupune schimbari masive ale regulilor institutionale, populatia ramanand inerta, fiind usor de controlat. O societate mai educata va ajunge inevitabil in perioada Radicala. In acest moment, pe scena apar actorii extremisti, fie ei de dreapta, fie de stanga. Discursul public se radicalizeaza, societatea se polarizeaza, presa incepe sa sustina prin propaganda una din parti, mediul de business incepe sa sustina cu bani una din tabere. Aceasta este o perioada de inflamare, de acutizare a unor probleme mai vechi ramase nerezolvate. Poporul este atras in aceasta sarabanda ca arbitru final, multi din oamenii obisnuiti devenind peste noapte activisti in cadrul unor miscari de masa. O carte exceptionala scrisa pe subiectul miscarilor de masa este "The True Believer" (1951). 

Scopul revendicat de aceste miscari de masa este acelasi: schimbarea prezentului decazut. Oamenii care adera la aceste miscari sunt iarasi aceeasi: oamenii cei mai frustrati de prezent, deschisi sa se sacrifice pentru Cauza. In final e irelevanta Cauza miscarii, atata timp cat ofera posibilitatea schimbarii prezentului, prin Revolutie sau Restauratie





Friday, January 27, 2023

Deism vs teism - o comparatie practica

Protestantii nu vorbesc despre Dumnezeu ca despre o entitate teista, care exista in afara omului. Ci, mai degraba se duc catre o entitate deista, personala, descoperita fiecarui individ prin intermediul simturilor si a ratiunii. Divinul nu se releva oamenilor decat prin intermediul observatiilor empirice, dumnezeul deist e un dumnezeu  rezultat din explorarea empirica in timp a indivizilor. E partea comuna a tuturor explorarilor obiective ale speciei. E un dumnezeu cumva personal.

In theism insa, Dumnezeu exista independent de om. El releva doar catorva alesi poruncile Sale. Dumnezeu nu e personal, e bine definit in afara omului, arata la fel indiferent de cat de mult a explorat ratiunea. El exista, punct. Nu putem sa-l cuprindem cu mintea, El e ceva ce nu vom sti niciodata sa cuprindem cu mintea. El comunica prin noi, prin revelatii. Oamenii care cred mult in revelatiile trecute, traiesc intru voia lui Dumnezeu. Unii dintre acestia devin sfinti, alora li se releva cuvinte de la Dumnezeu.

E interesanta ramificatia. Pentru ca pana la urma deism/teism e diferenta majora dintre Ortodoxie si Protestantism. Vestul post-enlightment e dominat de curente deiste, pe cand estul ortodox a ramas teist. Din acest punct de vedere, un ortodox e mai aproape de un musulman (dpdv al apartenentei la teism), decat de un protestant (care in mare majoritate sunt deisti). Daca ne mutam spre spatiul asiatic, putem observa confucianismul, care e mai degraba un cod etic ce nu face apel la divinitate, deci nu e nici teist nici deist. Se aseamana destul de mult cu teismul prin faptul ca regulile sunt imutabile, insa se aseamana si cu deismul prin faptul ca regulile au fost descoperite empiric de catre un mare intelept din trecut, venerat si in prezent.

Is interesante consecintele acestei impartiri de nivel metafizic. De exemplu, in viata de zi cu zi, cum se raporteaza teistii/deistii la reguli? In teism, toate regulile sunt de la Dumnezeu, imutabile, sunt clare si ar trebui respectate de catre toti. Dumnezeu te poate pedepsi sau ierta mai mult(sau mai putin), daca le incalci. La fel, ti se poate revela mai des sau mai rar. daca traiesti in voia Lui. Nu e vreo formula rationala aici, iar teistii sunt ok cu asta, pentru ca recunosc ca nu stiu cum functioneaza Dumnezeu. Deistii, pentru ca nu cred in adevaruri revelate, ci doar in adevaruri observate. Regulile devin mutabile, se pot schimba in timp, fiind produsul explorarii grupului. Cand cineva incalca o regula, incalca practic o regula a grupului. Dumnezeu te poate ierta, la fel cum poate si grupul. Se poate specula destul de mult despre cine este mai iertator .

E iarasi interesant daca analizam modul de organizare politica intre societatile deiste si teiste. Pare ca societatile teiste tind sa creeze sisteme mai autoritare decat cele deiste. Societatile deiste isi creeaza sisteme mai flexibile, mai adaptative. O problema la sistemele teiste este ca nasc tirani. O problema la societatile deiste e ca nasc ideologii extreme. In deism, cand cineva demonstreaza convingator regulile de  baza ale functionarii sociale, poate convinge grupul mai usor sa il urmeze, si asa apar miscarile de masa. Pe de alta parte, un tiran dintr-un sistem teist, poate sa se foloseasca de regulile imutabile ale lui Dumnezeu (sau poate imprumuta o ideologie deista) pentru a instaura un regim autoritar si totalitar. 

Daca vrei sa invingi un stat deist trebuie sa-i dai populatiei informatii empirice contradictorii. Trebuie sa faci cumva ca toate vocile sa se auda egal de tare. Poti crea miscari de masa mai usor, mai ales in conditii de instabilitate economica. Grupul social va produce reguli contradictorii, constant, populatia se demoralizeaza pentru ca oamenii nu mai stiu care e sensul lucrurilor. Apar mai multe adevaruri la fel de valide. Corpul social se sparge in subgrupuri definite de aderenta la adevaruri comune. Apar conditiile declansarii unui razboi de tip religios. 

Un stat teist este invins prin distrugerea cultului liderului. Liderul teist tinde sa fie vazut de catre popor, ori ca o intrupare a regulilor lui Dumnezeu, ori ca o intrupare a Raului. Cand se face ruptura intre popor si lider, atunci statul teist devine foarte vulnerabil. E o lupta intre cei ce vor sa devina noii lideri. Datorita asemanarii intre confucianism si teism, pe dimensiunea imutabilitatii setului de reguli sociale, sistemele politice chinezesti tind sa se asemene cu cele teiste. "Imparatul a pierdut mandatul Cerului", este expresia chinezeasca care descrie ruptura dintre lider si populatie in China. Corpul social se aliaza in spatele unor lideri care sunt vazuti ca fiind o intrupare mai apropiata de setul de reguli imutabile. 


Resurse: 






Monday, April 27, 2020

Amintiri din copilarie (1)

Spectacolul incepe cu tine, beat, zambind prosteste, un zambet care stiu ca nu inseamna nimic. In spatele lui sta doar alcool si starea aia falsa de bine ce ti-o da, caldura aia care pluteste prin tine si te inmoaie. Simt in tine si o senzatie de vina, o senzatie ce nu-ti da pace, vad o incordare in spatele zambetului, vad cum esti gata sa te transformi imediat intr-un vulcan de nervi, sa tipi, sa injuri, cu ochii injectati de furie, iar asta ma inspaimanta.

Sunt si eu parte din acest spectacol, te privesc si iti zambesc, eu alaturi de tine. Mi-ar placea ca toata piesa sa fie doar asa, un zambet, toata. Daca imi sta in puteri, am sa te fac sa devii sentimental, sa te fac sa-mi povestesti din viata ta, hai tata, spune-mi cum era cand erai tu mic, spune-mi, imi place, iar tu sa incepi sa-mi povestesti vrute si nevrute, cateodata zambind, cateodata cu lacrimi in ochi, iar atunci iti mai torni un pahar, pentru ca da, stiu ca e multa multa durere in povestea ta, ca-n povestea oricarui betiv. Vad multa neputinta in tine, o simt tare de tot, stand langa tine, vorbind cu tine, noi doi singuri, in bucatarie, eu consolandu-te, tu neputincios, privind beat spre un trecut atat de glorios, incat pentru tine prezentul nici nu mai conteaza.

Pentru mine insa prezentul e singurul lucru. Stiu ca trebuie sa te tin in starea asta pana cand ai sa te duci la somn, timp in care ma rog din suflet ca mama sa se abtina si sa nu vina sa-ti reproseze iarasi ca ai baut si astfel sa inceapa o cearta interminabila, certurile alea care ma inspaimanta mereu. Prezentul meu pluteste in neputinta ta, imi intra in vene prin toti porii. De mic am invatat ca ratarea este parte din viata, daca nu chiar viata intreaga, cu totul.




Friday, April 24, 2020

Statuie in fuga

x

Nu-mi pasa daca ma dezamagesc.

E irelevant, 

Eu nu contez...

Ce simt eu oricum nu intereseaza pe nimeni.


x

Si totusi...ma intreb, 

De fapt, speranta din mine intreaba 

Daca doar eu cred ca voua nu va pasa

Cred asta doar ca sa fug de voi,

Sa nu ma deschid, 

Sa nu ma vedeti asa cum sunt?

Sunt atat de multe lucruri urate in mine

Invidie, egoism, furie

Am sa va dezamagesc, simt asta

Emotiile mele sunt gresite, o stiu

De mic mi-au zis exact treaba asta

"Sa-ti fie rusine" ca faci

"Sa-ti fie rusine" ca simti 

"Sa-ti fie rusine" ca gandesti si pui intrebari

Da, rusine, greseala, vinovatie, 

Mereu am avut sentimente gresite

Mi-e rusine sa va spun ce simt

Mi-e frica deci sa nu va dezamagesc

Sa ma parasiti, sa raman singur.

Mai bine sa nu stiti niciodata ce simt.


x



Iar cand ajung aici, simt durere

Si fug bezmetic in bratele celuilalt eu, statuia

Care ma intreaba, cinica, sarcastica, superioara

Si totusi, te-ai gandit ca chiar nu intereseaza pe nimeni ce simti? 

Ce faci daca adevarul, chiar asta 

Simplu si brutal, adevarul

Dezamagirile mele nu au contat

Mama, tata, mereu ascunsi in alte treburi mai importante decat mine...

Asa ca mi-am trait dezamagirile singur

Asta am invatat de mic

Sa plangi in sinea ta, nimeni nu te asculta

Iar apoi am crescut 

Si mi-am gasit prieteni, oameni la fel ca mine

Nu ne plangeam, balteam in durerile noastre

Se vedea asta in toate grimasele 

Cand beam si urlam si uram si radeam de toti ceilalti

De toti prostii aia

Ce aveau cui sa se planga,

Ce aveau cui sa le spuna ca-s tristi, dezamagiti

Niste lasi.


x

Iar cand ajung aici, 

Sunt o statuie.

Astept rasaritul, sa vina soarele 

Sa-mi incalzeasca inima, racita atat de brusc

Astept sa ma incalzesc la loc

Sa incep sa alerg, 

Sa am speranta.


x