Moralitatea e domeniul lui Dumnezeu, nu al cezarului.
Asta e linia de demarcație pe care lumea modernă a șters-o cu nonșalanță, înlocuind altarul cu urna de vot, slujba cu turul doi, părintele duhovnicesc cu analistul politic. Votul a fost rebranduit ca act moral. „Fii responsabil! Votează!” – adică: „fii bun, fii drept, alege Binele!”. Dar cum se traduce acest bine? În programe de guvernare? În figuri „responsabile”? Nu. Se traduce în imaginea marketată a „celui mai mic rău” – o alegere între două povesti moralizatoare ambalate ideologic.
Dar votul nu este — și nu trebuie să fie — un ritual despre Bine și Rău. Votul este, în cel mai cinstit caz, o alegere tehnică. O evaluare rece: „Care dintre acești oameni administrează mai bine banul public?” Nici mai mult, nici mai puțin. Să faci din vot un sacrament echivalează cu idolatrie. Pentru că atunci când transformi ritualul secular într-o formă de devoțiune morală, nu mai votezi un om, ci alegi o doctrină pseudo-divină. Îl votezi pe „cel bun”, împotriva „celui rău”. Asta nu mai e democrație. E teologie falsificată.
Democrația liberală s-a instalat ca un sistem religios deghizat. Are dogme (drepturile, toleranța, progresul), are ritualuri (alegeri, campanii, proteste cu hashtag), are sfinți și martiri (disidenții validați), are și un iad – „iliberalismul”, „extremismul”, „absenteismul”. Iar statul? Statul e noua biserică. Nu îți cere sufletul, dar îți cere „conștiința civică”. Te cheamă nu la mântuire, ci la „implicare”. Și dacă nu răspunzi, ești vinovat. Un eretic al cetății.
Dar Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru nu ca să-l irosim în loialități false, ci ca să discernem. Să vedem când ni se cere închinare nu în fața Binelui, ci în fața unei povesti politice. Liberul arbitru nu e obligația de a participa la vot, ci libertatea de a decide când și dacă un asemenea ritual are sens. Nu votul e sfânt. Sfânt e discernământul.
Eu nu vreau să votez în contextul în care democrația e vândută ca un sistem moral absolut. Am deja un sistem moral. Se numește credință. Ortodoxă. Nu caut un altul. Nu simt nevoia să înlocuiesc Biserica cu Parlamentul, nici altarul cu buletinul de vot.
Adevărul ni s-a revelat deja. Prin istorie, prin suferință, prin greșeli. Dumnezeu ne-a arătat cum arată Răul și cum arată Binele – nu în teorie, ci în viața trăită, în episoadele grele prin care am trecut ca oameni și ca popor. Nu putem cunoaște Binele apriori. Cine pretinde că știe ce e Bine și ce e Rău înainte de a vedea urmările, trăiește o fantezie de putere. Geneza o spune limpede: păcatul originar este această iluzie a omului că poate decide el, în locul lui Dumnezeu, ce e Bine și ce e Rău.
Asta e originea tuturor ismelor – comunismul, nazismul, progresismul militant. Toate sunt sisteme care au confundat ideologia cu revelația. Care au pus morala în slujba politicului. Care au inventat o Biserică fără Dumnezeu.
Eu nu pot să votez o poveste politică marketată ca fiind despre mântuire civică. Aș trăda ceva mai adânc decât un contract social. L-aș trăda pe Dumnezeu. Am să votez când am să văd un om care nu vrea să se joace de-a salvatorul. Când am să văd un cezar onest, care nu cere închinare, ci oferă pricepere. Care nu vrea să construiască un Stat-biserică, ci să dărâme idolul acestui sistem care moralizează politica.
Pentru că nu politica ne salvează. Ci Adevărul. Iar Adevărul nu iese niciodată din urnă, ci din Biserica.
