Despre vot și idolatrie: contra-teologia democrației liberale

Moralitatea e domeniul lui Dumnezeu, nu al cezarului.

Asta e linia de demarcație pe care lumea modernă a șters-o cu nonșalanță, înlocuind altarul cu urna de vot, slujba cu turul doi, părintele duhovnicesc cu analistul politic. Votul a fost rebranduit ca act moral. „Fii responsabil! Votează!” – adică: „fii bun, fii drept, alege Binele!”. Dar cum se traduce acest bine? În programe de guvernare? În figuri „responsabile”? Nu. Se traduce în imaginea marketată a „celui mai mic rău” – o alegere între două povesti moralizatoare ambalate ideologic.

Dar votul nu este — și nu trebuie să fie — un ritual despre Bine și Rău. Votul este, în cel mai cinstit caz, o alegere tehnică. O evaluare rece: „Care dintre acești oameni administrează mai bine banul public?” Nici mai mult, nici mai puțin. Să faci din vot un sacrament echivalează cu idolatrie. Pentru că atunci când transformi ritualul secular într-o formă de devoțiune morală, nu mai votezi un om, ci alegi o doctrină pseudo-divină. Îl votezi pe „cel bun”, împotriva „celui rău”. Asta nu mai e democrație. E teologie falsificată.

Democrația liberală s-a instalat ca un sistem religios deghizat. Are dogme (drepturile, toleranța, progresul), are ritualuri (alegeri, campanii, proteste cu hashtag), are sfinți și martiri (disidenții validați), are și un iad – „iliberalismul”, „extremismul”, „absenteismul”. Iar statul? Statul e noua biserică. Nu îți cere sufletul, dar îți cere „conștiința civică”. Te cheamă nu la mântuire, ci la „implicare”. Și dacă nu răspunzi, ești vinovat. Un eretic al cetății.

Dar Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru nu ca să-l irosim în loialități false, ci ca să discernem. Să vedem când ni se cere închinare nu în fața Binelui, ci în fața unei povesti politice. Liberul arbitru nu e obligația de a participa la vot, ci libertatea de a decide când și dacă un asemenea ritual are sens. Nu votul e sfânt. Sfânt e discernământul.

Eu nu vreau să votez în contextul în care democrația e vândută ca un sistem moral absolut. Am deja un sistem moral. Se numește credință. Ortodoxă. Nu caut un altul. Nu simt nevoia să înlocuiesc Biserica cu Parlamentul, nici altarul cu buletinul de vot.

Adevărul ni s-a revelat deja. Prin istorie, prin suferință, prin greșeli. Dumnezeu ne-a arătat cum arată Răul și cum arată Binele – nu în teorie, ci în viața trăită, în episoadele grele prin care am trecut ca oameni și ca popor. Nu putem cunoaște Binele apriori. Cine pretinde că știe ce e Bine și ce e Rău înainte de a vedea urmările, trăiește o fantezie de putere. Geneza o spune limpede: păcatul originar este această iluzie a omului că poate decide el, în locul lui Dumnezeu, ce e Bine și ce e Rău.

Asta e originea tuturor ismelor – comunismul, nazismul, progresismul militant. Toate sunt sisteme care au confundat ideologia cu revelația. Care au pus morala în slujba politicului. Care au inventat o Biserică fără Dumnezeu.

Eu nu pot să votez o poveste politică marketată ca fiind despre mântuire civică. Aș trăda ceva mai adânc decât un contract social. L-aș trăda pe Dumnezeu. Am să votez când am să văd un om care nu vrea să se joace de-a salvatorul. Când am să văd un cezar onest, care nu cere închinare, ci oferă pricepere. Care nu vrea să construiască un Stat-biserică, ci să dărâme idolul acestui sistem care moralizează politica.

Pentru că nu politica ne salvează. Ci Adevărul. Iar Adevărul nu iese niciodată din urnă, ci din Biserica.

Radicalizarea sistemelor politice democratice

La un nivel de baza, esenta oricarei doctrine de stanga este sa corecteze prezentul deficitar cu reguli/policiti noi ce isi propun noi moduri pentru interactiunile sociale si economice. Acesta este motivul pentru care stanga este normal sa fie vazuta ca un factor de progres, ce isi propune mereu sa imbunatateasca lumea. E ca un fel de acceleratie pentru masina sociala umana. Ideal e ca acceleratia sa nu fie apasata prea tare, pt ca viteza, stim cu totii, ne poate ucide. Stanga este asociata cu revolutia, este proactiva si isi doreste schimbari fundamentale ale regulilor curente. Adeptii stangii sunt de obicei intelectualii, oamenii care obtin fericirea din a rezolva diverse probleme conceptuale. Cand problemele conceptuale cu care opereaza sunt foarte dificile (ex. suferinta lumii), unii intelectuali se avanta in excursii metafizice direct in miezul lucrurilor. Ei realizeaza ca "eroarea" este undeva adanc inradacinata in sistemul curent, prin urmare propunerile lor invariabil duc catre "rescrierea" completa a setului curent de reguli. Dorinta e sa se renunte la regulile curente pentru a imbratisa un nou mod de operare, tinzand catre un Eveniment Social Critic numit Revolutie.

De cealalta parte, politicile conservatoare sunt reactive, pleaca de la ideea ca prezentul e deficitar tocmai din cauza regulilor noi propuse de stanga, reguli ce nu au fost suficient testate. Conservatorii nu se opun oricarei schimbari propusa de stanga, dar cu siguranta ca viteza la care isi propun sa faca aceste schimbari este mult mai mica. Modul lor de a corecta prezentul este sa anuleze politicile noi deficitare, si sa se intoarca la ultimele reguli care s-au dovedit functionale in trecut. Conservatorismul e un fel de frana pentru masina sociala umana si desigur ca ideal e ca frana sa nu fie apasata prea tare, pt ca oprind miscarea, nu vei mai ajunge niciodata la destinatia propusa. Dreapta este asociata cu reactiunea, pentru ca este reactiva impotriva schimbarilor fundamentale ale regulilor curente. Adeptii dreptei sunt de obicei oamenii practici, care obtin fericirea din a rezolva diverse probleme practice. Cand problemele practice cu care opereaza sunt dificile, conservatorii tind ori sa devina inventivi, ori se resemneaza si accepta faptul ca problema va ramane acolo. Conservatorii accepta nedreptatile mai usor, insa cand problemele devin din ce in ce mai multe, conservatorii tind sa reactioneze si vor da vina pe un sistem care nu-i mai lasa sa-si vada de viata lor. Reactiunea duce catre Evenimentul Social numit Restauratie.

Idealul e ca masina sociala sa mearga cu o viteza regulamentara. Acceleratia stangii sa nu fie apasata prea tare, frana dreptei sa nu fie bruscata. Aceasta este o societate echilibrata, cu politici standard de centru-stanga si de centru-dreapta.

O data cu dezvoltarea tehnologica, inevitabil societatile moderne dezvoltate tind sa fie ademenite de ideile stangii si ajung sa isi aleaga lideri care le promit schimbari mari si o viata mai buna. Politicienii de stanga si sustinatorii lor au mereu argumentul ca tehnologia si dezvoltarea sunt reale si pot duce la o lume fundamental mai buna, cu conditia insa sa acceptam regulile propuse de ei. Soferul promite ca stie ce face, masina poate merge mai repede, nu avem niciun motiv sa ne fie teama de viteza. Societatea se uita la ei cu incredere si nerabdare pentru lucrurile minunate ce se vor revela la destinatie. Inca putin, inca putin, vom ajunge acolo. Destinatia e aproape, trebuie doar sa apasam acceleratia mai puternic ca sa ajungem mai repede. Ce se intampla insa este ca desi regulile sociale incep sa fie schimbate intr-un ritm mai alert, bunastarea populatiei stagneaza, iar promisiunile intarzie sa se materializeze. De ce: pe de-o parte pentru ca exista problema coruptiei ,  pe de alta si pentru ca schimbarile propuse poate ca nu sunt cu adevarat atat de bune pe cat s-a crezut initial. In acest moment intervine supararea populatiei, iar in sistemele democratice aceasta suparare (nu frustrare) se manifesta prin vot. Un semn ca supararea populatiei tinde spre frustrare este aparitia miscarilor de strada. 

Desigur ca de aici lucrurile incep sa se complice, motivul principal fiind ca liderii politici/societatii continua sa nu isi asume esecurile. Neasumarea este practic rezultatul lipsei de cooperare intre liderii societatii. Aceasta deficienta este descrisa in teoria jocurilor prin Dilema Prizonierului - partidele jucand rolul prizonierilor, societatea jucand rolul procurorului/arbitrului ce pedepseste prin vot faptele liderilor slabi. Strategia optima ar fi ca ambii prizonieri sa coopereze si sa-si recunoasca vina in fata societatii, dar acest lucru nu poate fi atins pentru simplul motiv ca grupurile sunt intr-o constanta competitie pentru putere. In timp, se va ajunge la Evenimentul Social Critic - fie el Revolutie sau Restauratie - in functie de care tabara va castiga la final. Secventa temporala este urmatoarea:

1. Perioada Cooperanta sau Oligarhica - aceasta perioada este cea in care partidele politice vor coopera pe ascuns, in spatele scenei, pentru a acumula resurse si putere. si vor ascunde problemele reale sociale fata de populatie. Mimeaza cooperarea, in schimbul puterii.
2. Perioada Conflictuala sau Radicala - se ajunge in aceasta situatie atunci cand partidele vor incepe sa se acuze din ce in ce mai dur si vor promite din ce in ce mai multe.

Ca o nota: societatile democratice tind constant spre oligarhie, Aristotel a constatat acest aspect in Antichitate. O modalitate de a frana tendinta democratiei spre oligarhie a fost introducerea conceptului de democratie constitutionala ce practic consolideaza drepturile unei clase de mijloc in raport cu Statul. In orice caz, chiar daca s-ar putea crede ca exista sisteme politice stabile, istoria ne invata ca singura constanta a umanitatii este schimbarea. 

In anumite perioade istorice, de obicei cele marcate de bunastare, sistemele democratice tind catre oligarhie. Partidele politice coopereaza sub aparentele unei democratii functionale. Pe masura ce problemele ascunse devin din ce in ce mai costisitoare pentru populatie, si nivelul de frustrare creste, poate incepe perioada conflictuala. In societatile democratice noi, mai putin dezvoltate din punct de vedere al spiritului civic, exista posibilitatea ca sa ramana blocate intr-o perioada lunga oligarhica, ce presupune schimbari masive ale regulilor institutionale, populatia ramanand inerta, fiind usor de controlat. O societate mai educata va ajunge inevitabil in perioada Radicala. In acest moment, pe scena apar actorii extremisti, fie ei de dreapta, fie de stanga. Discursul public se radicalizeaza, societatea se polarizeaza, presa incepe sa sustina prin propaganda una din parti, mediul de business incepe sa sustina cu bani una din tabere. Aceasta este o perioada de inflamare, de acutizare a unor probleme mai vechi ramase nerezolvate. Poporul este atras in aceasta sarabanda ca arbitru final, multi din oamenii obisnuiti devenind peste noapte activisti in cadrul unor miscari de masa. O carte exceptionala scrisa pe subiectul miscarilor de masa este "The True Believer" (1951). 

Scopul revendicat de aceste miscari de masa este acelasi: schimbarea prezentului decazut. Oamenii care adera la aceste miscari sunt iarasi aceeasi: oamenii cei mai frustrati de prezent, deschisi sa se sacrifice pentru Cauza. In final e irelevanta Cauza miscarii, atata timp cat ofera posibilitatea schimbarii prezentului, prin Revolutie sau Restauratie