Mereu a fost un gurmand. I-a placut o mancare buna,un pahar de vin dupa masa...o siesta linistita si un desert vanilat si cremos...
Avea o nevasta superba si o masina italiana, ar fi putut fi si invers si nimeni nu s-ar fi suparat.
Dar nevasta superba nu stia sa faca de mancare. Mai mult de o omleta cu bucatzele mici de coaja de ou si branza, nu putea. Dar cum sa te superi pe ea cand ii oferea clipele cele mai intense de dragoste pasionala? Cum sa te superi pe o faptura cu fata angelica si sani de starleta? Ce sa-i ceri unei femei printre ale carei picioare poti vedea ochiul de la aragaz?
"Si totusi, stomacul / Si totusi, papila" , cum ar spune Paunescu. Nevoia unei mancari bune era la fel de puternica precum nevoia de frumos. Nevoia de rozmarin delicat il sfasia la fel de mult ca nevoia unei priviri galese. Un zambet nevinovat plin de subinteles sau o friptura zemoasa si frageda la cuptor? Dilema. Razboi launtric. Suferinta.
Intr-un final si-a gasit salvarea. O cheama Maricica si a cunoscut-o intamplator cand a gresit toaleta de la restaurant cu bucataria. A intrat peste ea, ea i-a zambit si i-a poruncit : "Ia de gusta domnule din ciorba asta, daca tot ai navalit asa!".
Maricica gateste dumnezeieste de la inaltimea celor 90 de kile ale ei. Din pricina fundului nu-i vezi aragazul, dar mancarea, ah mancarea, o Dumnezeule nimic nu se compara cu mancarea ei divina!
Acum lipseste cu orele de acasa, sta la amanta lui bucatareasa. Se duce si-i face piata, sta langa ea in bucatarie fascinat de mirosurile ireale, asculta povesti cu marar si patrunjel, ii zambeste tamp cuprins de o pofta salbatica. Gurmandul din el zace extatic, insa barbatul admirator de frumos zace incremenit atunci cand Maricica isi ridica sortul patat cu toate celea...
Ca si in viata, finalul povestii e unul ironic. Intr-o buna zi Maricica s-a dus sa munceasca in Italia. Sotia-inger, ca sa nu-si piarda sotul, a invatat sa gateasca. El, dupa atatea excese, e la dieta.
