Ne plac cuvintele ce inving timpul, ca: niciodata, oricand, gata. Ne plac situatiile in care vedem clar ca suntem vii, ca atunci cand la inmormantari laudam gustul nemaipomenit al colivei. Desertul viilor cu ocazia mortilor.
Suntem ca niste soferi priceputi ce conduc printre zile si ani si secunde. Iar momentul mortii ne pare ceva abstract, ceva ce se intampla doar altora.
Dar uitam ca moartea e ca un copil care sare in fata masinii si nu mai poate fi ocolit. Il izbim, sare sange pe parbriz si da, ni se rupe sufletul de tristete. Si ultimul lucru pe care il auzim e scrasnetul dintilor nostri, dupa cea mai sincera parere de rau de care suntem in stare....
Norocul nostru e ca filmul se termina brusc, imediat dupa scena asta de tot cacatul...